Fără de milă

Nu ştiu exact cum s-a întâmplat asta. Nu ştiu dacă are legătură cu mulţimea permanentă de puradei mucioşi din centru, care se milogesc pentru un ban pe care-l încredinţează imediat buzunarelor largi ale pirandelor lăbărţate pe băncuţe şi înconjurate de o aură de coji de seminţe, scuipate printre dinţii de aur. Nu ştiu dacă are de-a face cu tuciurii rotofei care îmi fac semne cu mâna de pe marginea şoselelor, de lângă vreo maşină oprită ”în pană”, să mă păcălească cu vreo tinichea aurie să le dau nişte motorină. Nu ştiu dacă s-a întâmplat din cauza mult prea mulţilor ”voluntari” de la fantomatice ong-uri ce mă asaltează peste tot prin oraş, cu ecusoane ostentative în piept şi fluturând chitanţiere false, cerându-mi să ajut (”dar vă dăm chitanţă, domnu’!”) vreun copil handicapat din nu mai ştiu care sat uitat de lume. Sau poate de la campaniile de strângeri de fonduri prin sms de pe toate televiziunile, care mă roagă să donez 2 euro pentru construirea unei noi secţii de spital, în acelaşi timp în care aflu, de la aceleaşi televiziuni, că guvernul a închis definitiv câteva zeci de spitale. Sau poate de la parastasele pe care le fac pentru tata, când mă năpădeşte, chiar la ieşirea din biserică, hoarda de cerşetori ce cotrobăie, sub ochii mei, în pachetele pe care le dau de pomană şi aruncă pe jos pâinea şi coliva, păstrând doar produsele cumpărate de la supermarket: brânza topită, conserva de pateu, sticla de suc şi prăjitura. O fi de la eternii ”călători” care mă acostează în gară – ”tocmai ce m-au externat din spital / m-am liberat din penetenciar şi n-am bani de tren să ajung acasă” – pe care îi regăsesc lună de lună, anotimp de anotimp, an după an, în acelaşi loc şi cu aceleaşi vorbe. Sau de la veşnicele gravide care n-au de nici unele, dar tot toarnă la copii ca să mai aibă încă doi ani (sau trei, că sunt şanse mari să le iasă copilul handicapat) o alocaţie din care să-şi întreţină bărbatul mereu şomer şi care vin să solicite bani, casă, loc la cantina săracilor şi scutire de la plata amenzilor pentru prostituţie. Şi în mod sigur se leagă şi de beţivanii ce-mi cer – duhnindu-mi în faţă şi aducându-mă în pragul icterului – să le dau şi lor un leu ca să ia o pâine, de parcă până atunci s-au matolit cu franzelă albă la sfert şi chifle cu susan. Poate. Nu ştiu.

Ştiu însă că am rămas fără sentimentul de milă. Că mi s-a sfârşit compasiunea, că mi s-a confiscat milostenia, că nu mai pot să compătimesc. Că sunt – de aceea - neîntreg, incomplet, neterminat. Poate unii din cei care îmi cer ceva sunt, cu adevărat, nenorociţi de soartă fără de vreo vină. Poate că ajutorul meu, oricât de mic, îi va scoate din mizerie pentru o oră, pentru o zi. Poate că unii merită... dar cine-i mai poate deosebi printre atâţia care doar se prefac?